İSTORİCUL RELAŢIILOR TURCO - ROMÂNE
La data de 11 noiembrie 1606 a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul otoman şi cel habsburgic la Zsitvatorok prin care s-a pus capăt războiului de peste 13 ani dintre cele două mari puteri. Prin căştigurile teritoriale ale Porţii otomane, ea apărea ca parte biruitoare deşi în realitate acest tratat avea unele clauze prin care împăratul era acceptat ca partener egal al sultanului – acesta fiind un fapt fără precedent – recunoscându-i-se titlul imperial de caesar şi în plus nu mai trebuia să facă plăţi anuale Porţii. Pe de altă parte, la est de munţii Carpaţi, Poarta otomană şi-a restaurat autoritatea deplină asupra Moldovei.
Având diverse tulburări interne şi fiind angajat într-un nou conflict cu Imperiul persan, Imperiul otoman nu a putut interveni în Războiul de 30 de ani şi doar a sprijinit campaniile antihabsburgice ale pricipilor din Transilvania, respectiv pe Gabriel Bethlen şi Gheorghe Racoczi I.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, forţa otomană va cunoaşte o mare revenire sub conducerea marilor viziri din familia Köprülü iar punctul culminant al acesteia va fi asediul Vienei în anul 1683 care a luat sfârşit prin pacea de la Carlowitz din data de 26 ianuarie 1699.
În urma acesteia, Poarta otomană a decis includerea „Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei în zona numită de turci „Casa păcii” sau a „legămăntului” (dar al-sulh, dar al-ahd) adică teritorii care îşi păstrau structurile politice, administrative şi militare proprii. Totuşi în această perioadă, statutul personal al domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei înregistrează o diminuare, cu deosebire când la Bucureşti şi la Iaşi se aflau personalităţi şterse la domnie.
Deşi în capitalele celor două ţări române domnitorii continuau să se comporte ca stăpâni autocraţi, amintindu-i pe împăraţii bizantini – cu deosebire domnitorii Vasile Lupu şi Radu Mihnea au excelat în această privinţă – totuşi la Constantinopol ei sunt consideraţi din ce în ce mai mult ca parte a ierarhiei administrative a statului otoman, ei având acelaşi rang cu cel al unui paşă cu două tuiuri. O singură excepţie a constituit-o domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca, care în anul 1681 a primit din partea sultanului funcţia de hatman al Ucrainei şi a mai primit astfel încă un tui sub forma unei cozi de cal alb prins pe o lance care reprezenta un însemn al puterii având în acest fel trei tuiuri.
În urma lungii experienţe a relaţiilor româno – otomane, Poarta era convinsă că fidelitatea domnilor români faţă de suzeranul lor, sultanul, este nesigură. După ce domnitorul Moldovei Ştefan Petriceicu şi domnul Ţării Româneşti Grigore Ghica trecuseră de partea polonilor în timpul bătăliei de la Hotin din anul 1673, Poarta otomană a incercat o formulă care după 1711 – 1716 avea să se dovedească de o remarcabilă durabilitate şi anume: aducerea la domnia celor două ţări române domnitori de origine greacă intraţi în slujba Imperiului otoman. Astfel, elementul grecesc a început să pătrundă masiv în cele două principate române în secolul al XVI-lea şi s-a intensificat în secolul al XVII-lea la adăpostul dominaţiei otomane. Boierimea autohtonă a reacţionat puternic deoarece vedea în aceşti domnitori de origine greacă o concurenţă de temut în obţinerea dregătoriilor şi a altor surse de venituri, în primul rând acapararea de moşii.
Acest experiment care a durat între anii 1673 – 1678 până în 1683 a reprezentat însă o perioadă „protofanariotă” efemeră care însă a pregătit lunga perioadă a domniilor fanarioate din ţările române care aveau să înceapă peste aproape un secol şi care au durat în istoria ţărilor române între anii 1711 – 1821.
Pe de altă parte, Transilvania a beneficiat de pe urma conflictului austro – otoman şi a păcii încheiate în anul 1606. Principele Ştefan Bocskai, adversar al Habsburgilor şi combatant cu succes împotriva lor, a fost răsplătit de Poarta otomană care i-a acordat titlul de rege al Ungariei de mijloc fiind încoronat de către marele vizir pe câmpia Rakos, care era locul tradiţional de încoronare a regilor Ungariei. Prin pacea încheiată cu împăratul Rudolf al II-lea, care l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei şi i-a cedat regiunile Tokay, Sătmar şi comitatele Bereg şi Ugocsa la data de 23 iunie 1606 şi-a consolidat poziţia.
Aţi ascultat un program realizat de către İfet Tosun, lector la catedra de limba română din cadrul Universităţii Ankara.
