Moarte și exil: Lupta politică între turci și Occident, partea II

"Acum, Balcanii, pe lângă faptul că sunt o parte a Imperiului Otoman,

sunt și o zonă de luptă pentru suveranitate și influență a marilor puteri.

Fiecare țară caută să creeze un mic stat aflat în subordinea sa". 

Ar fi greșit să vedem doar politicile imperialiste ale marilor puteri ca fiind singurul factor care a dus la apariția acestor transformări. Pentru că Revoluția Franceză din 1789 și înfrângerile militare ale Imperiului Otoman care deveniseră constante  au jucat, de asemenea, un rol important în acest proces. Poate că principalul factor determinant este reprezentat de aceste ultime două evoluții. Mai ales înfrângerile militare continue au dus la apariția ideii și a sentimentului în rândul popoarelor balcanice că și Imperiul Otoman poate fi învins. În special, tulburările și dezordinea provocate de rebeliunile și atacurile proprietarilor funciari numiți ”ayan” i-au epuizat pe oamenii. O astfel de evoluție a deschis calea, mai ales în societățile creștine, pentru formula independenței, care a fost oferită ca soluție de către bande. De acum încolo, rebeliuni, războaie încep unul după altul, și așa va continua până la prăbușirea Imperiului Otoman.

Sultanul Mahmut al II-lea era conștient de starea în care se afla statul și de pericolul pe care îl reprezentau pentru Imperiul Otoman puterile imperialiste și locale. Măsura pe care a luat-o în considerare ca soluție a fost consolidarea administrației centrale. Primul lucru pe care l-a făcut în acest scop a fost să limiteze autoritatea armatolilor, care renunțaseră la banditism pentru a deveni funcționari publici și care erau însărcinați cu menținerea ordinii în Rumelia în numele Imperiului Otoman. Cu toate acestea, era prea târziu. Pentru că acum existau puteri mult mai mari în spatele armatolilor, care îi susțineau. În mod firesc, nu mai aveau nevoie de sultan pentru a supraviețui. De acum încolo, decretul îi aparține sultanului, iar munții îi aparțin armatolilor.

Misha Glenny comentează subiectul după cum urmează: "După ce Selim al III-lea a fost destituit în 1806, cei doi succesori ai săi, în special Mahmut al II-lea, au limitat puterile armatolilor pentru a restabili puterea centralizată. Cu toate acestea, această strategie perfect logică s-a întors împotriva lor. În primul rând, ea a creat un nou val de oameni care au părăsit serviciul sultanului și au plecat în munți ca klefți și, în al doilea rând, Ali Pașa, marele dușman al sultanului în Ioannina, a recrutat mulți armatoli nemulțumiți în armata sa."

Lupta inițiată de armatoli, bandiți de ieri, în munți, s-a transformat în 1821 într-o revoltă grecească în Peloponez. Deși a fost numită revolta grecilor, rolul albanezilor creștini elenizați în revoltă a fost mult mai mare. "De exemplu, Kunduriot, care au condus o facțiune importantă în război și erau cea mai puternică familie de marinari de pe insula Hydra, erau de origine albaneză", scrie Misha Glenny. Revolta grecilor a avut consecințe politice mult mai importante decât revolta sârbilor. Pentru că, pentru prima dată, o revoltă, deși cu sprijinul marilor puteri, avea să-și atingă scopul și să ducă la înființarea unui stat independent. Aceasta va fi o evoluție care va determina următoarele revolte din Balcani și, astfel, sfârșitul Imperiului Otoman.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestei revolte a fost prima utilizare sistematică a "terorii" ca instrument și metodă politică în revoltele împotriva Imperiului Otoman. Datorită acestei metode, care avea să fie folosită mai târziu în toate revoltele care urmau să apară în Imperiul Otoman, un număr mare de oameni aveau să se confrunte cu mari suferințe, sute de mii de oameni aveau să moară și milioane de oameni urmau să fie nevoiți să își părăsească locuințele. Ceea ce s-a întâmplat în timpul revoltei din Peloponez nu a fost deloc diferit de acest lucru. Cu toate acestea, de această dată, numărul celor care au fost forțați să își părăsească patria a fost limitat la 3-4 mii. Pentru că doar atâția au fost turcii care au supraviețuit revoltei.

Două evoluții politice importante au avut un mare impact asupra revoltei grecești din Peloponez. Filiki Eteria (Philiki Hetaireia), care a fost fondată de un grup de comercianți greci la Odessa în 1814, și Republica Septinsulară, care a fost înființată pe insula Corfu la 21 martie 1800 sub conducerea Imperiului Otoman. Aceasta este denumirea guvernului independent înființat în Corfu, Paxò, Itaca , Cefalonia, Lefkada, Zante și Kythira care se aflau anterior sub controlul Veneției. Aceste insule, care aparțineau Republicii Venețiene, au ajuns în posesia Franței după ce armatele napoleoniene au pus capăt existenței acestei țări în 1797. De fapt, aceasta a fost o problemă între Franța și Veneția. Cu toate acestea, situația s-a schimbat în 1798, când Franța a invadat Egiptul, care făcea parte din Imperiul Otoman.