Genocidul din Rwanda

Potrivit Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, aprobate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în  1948 oricare dintre  actele comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios constituie crima de genocid. Omorârea membrilor unui grup, atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup, supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială, măsuri care vizează scăderea natalității în interiorul grupului, transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.

Articolul  decanului Facultății de Științe Politice din cadrul Universității Yildirim Beyazid din Ankara, prof.dr. Kudret BÜLBÜL. 

Înainte de 1944, când  Raphael Lemkin, un evreu polonez, a încercat să descrie planul Germaniei naziste de exterminare sistematică a evreilor, termenul  ”genocid” nu a existat în literatură.  Lemkin introduce noțiunea combinând cuvântul grecesc ”geno” care înseamnă rasă și cuvântul de origine latină ”cide” care înseamnă a ucide.  Deși conceptul a fost inițial creat pentru a defini unele practici inumane ale unor state occidentale, aceste state utilizează termenul dat când se referă la statele  non-occidentale.

În această săptămână Franța a încercat să înființeze o comisie care să investigheze rolul Franței în genocidul din Rwanda. Genocidul din Rwanda fiind probabil penultimul genocid din istoria omenirii ce s-a produs înaintea genocidului din Bosnia.

Contextul istoric: strategia clasică a Belgiei: Dezbină și stăpânește

Istoria Rwandei nu diferă  de fapt de istoria multor alte state colonizate. Pentru prima dată țara a fost colonizată de germani. După ce germanii au pierdut Primul război mondial, Belgia a invadat Rwanda.

Metoda de colonizare a Rwandei deopotrivă nu se deosebește de metodele de colonizare a altor state. Ceea ce a făcut Belgia în Rwanda este o altă versiune a strategiei politice a Britaniei  "Dezbină și stăpânește". Belgia, precum și multe ale țări imperialiste,  urmează o politică de susținere a minorităților. În acest scop, Belgia preia și continuă strategia de rezistență a comunității tutsi împotriva majorității hutu și susține ipoteza că tutsi este o etnie mai superioară în conformitate cu clasificare după forma craniului. Astfel au fost create tensiuni dintre triburile tutsi și hutu, care au trăit în pace timp de mai multe secole.

Ca rezultat al politicii "Dezbină și stăpânește" țara a fost condusă până la independență de minoritatea Tutsi sub presiuni majore. În 1961 când Rwanda și-a proclamat independența conducerea țării a fost preluată de  hutu. După anii 1950, Belgia a început să-i sprijine pe etnicii hutu, care după mai mulți ani de asuprire, au folosit aceleași metode de asuprire împotriva comunității tutsi.

1994: 1 milion de oameni masacrați ...

Tensiunile și conflictele dintre minoritatea tutsi și majoritatea hutu continuă până în 1994. În 1994, președintele Habyarimana de proveniență hutu se așază la masa negocierilor cu tutsi. Părțile încheie un acord. Conform acordului, tutsi vor participa, de asemenea, la guvernarea țării și vor avea un cuvânt de spus. Însă Habyarimana  a fost ucis, avionul său fiind doborât.

Hutu care i-au acuzat pe tutsi de asasinarea șefului statului, încep un masacru teribil. Aproximativ un milion de tutsi și hutu moderați au fost măcelăriți în 100 de zile, aproximativ 10 000 de oameni au fost uciși pe zi.  În masacrul sprijinit și de către autoritățile țării și de mass media nu au existat arme de foc. Hutu radicali au ucis sute de mii de oameni cu macete, pe unii i-au ars, și au violat femei.

Cardurile de identitate diferite pentru hutu și tutsi introduse de Belgia în scopul dezbinării au facilitat identificare și uciderea etnicilor tutsi. După o sută de zile, genocidul se încheie cu intrarea Frontului Patriotic din Rwanda (RPF) în capitală.

Un ONU care și-a retras trupele staționate pentru a-i proteja pe oamenii inocenți

La începutul genocidului 2500 de militari din trupele ONU de menținere a păcii care ar fi putut deveni singurul refugiu pentru tutsi în acest genocid au fost staționați în țară. Însă reacția misiunii  ONU de menținere a păcii nu este diferită de cea din Srebrenica, Bosnia din 1995. Și Consiliul de Securitate al ONU ia decizia de a reduce numărul de militari de la 2 500 la 250.

Rolul Franței

Kagame, președintele Rwandei, acuză Franța și Belgia de organizarea politică a genocidului. Victimele genocidului în Franța și în Belgia au intentat procese împotriva autorităților acestor țări.

Biserica Catolică din Rwanda și-a cerut scuze pentru rolul său în genocidul. Ofițerii francezi sunt acuzați de instruirea celor care au realizat genocidul și de aprovizionarea cu arme a acestora.

La 23 iunie 1994, Franța a lansat o operațiune pentru crearea unei zone sigure pentru solicitanții de azil în sud-vestul țării. Cu toate acestea, Franța în loc de a împiedica genocidul, furnizează arme și muniții pentru făptuitorii genocidului  și împiedică  avansarea Frontului Patriotic din Rwanda. Jurnalistul francez Saint-Exupery susține că ordinul de aprovizionare cu arme a hutu  a fost dat de secretarul general al președintelui François Mitterrand, Hubert Vedrine.

Într-un interviu din 1998 acordat cotidianului Le Figaro, fostul președinte al Franței, François Mitterrand, a declarat: "Nu este atât de important un genocid ce a avut loc în acele țări."

Din cauza reacțiilor internaționale și a criticilor bazate pe drepturile omului, în aprilie 2019, după trecerea a 25 de ani, Macron ia decizia să creeze o comisie care să investigheze rolul Franței în genocidul din Rwanda.

Genocidul din Rwanda de care au fost acuzate Belgia și Franța a avut loc acum 25 de ani. Și Brenton Tarrant a masacrat 50 de musulmani în timpul  rugăciunii de vineri  doar luna trecută. Adesea credem că imperialismul a rămas în istorie și că terorismul/rasismul alb (pe cale l-am numit Tarrantism), un  tip al Nazismului, nu mai există. Sperăm și dorim ca astfel de atrocități să rămâne în trecut. Noi le putem uita, însă intențiile imperialiste, scopurile ideologiilor mortale sunt proaspete și folosesc fiecare ocazie pentru a  ne aminti de sine. Astăzi ei dispun de echipamente și tehnici capabile să  verse mai mult sânge  decât ieri. Și noi, întreaga familie umană, avem tendința să vedem, să reacționăm și să adoptăm o poziție comună mai puțin decât ieri, atunci când violența provine din Occident.