Moarte și exil: Migrație. Partea a 2-a

“În timpul ocupației, locuri precum Bazargic, Varna, Provadia și Suvorovo au devenit pustii. În unele locuri, oamenii au fost nevoiți să fugă pentru a-și salva viața, lăsându-și chiar și culturile pe câmp. Cei care nu au fugit, ci au rămas, s-au confruntat cu un pericol mult mai mare în acea iarnă pe care au petrecut-o sub ocupație: Foametea”.

Ca urmare a acestui război, care s-a încheiat cu victoria rușilor, a fost semnat Tratatul de pace de la Adrianopol (numit și Tratatul de la Edirne) între Imperiul Otoman și Rusia. Acesta a fost un tratat cu prevederi foarte grele pentru otomani. Trimisul austriac a comentat că Imperiul Otoman, care a semnat acest tratat, „nu va mai fi considerat printre statele independente”. Prin Tratatul de la Edirne, Serbia, Valahia și Moldova au obținut autonomia, iar Grecia a obținut independența deplină. Acum era momentul să se asigure independența Bulgariei. Deja în timpul războaielor ruso-otomane, armata țaristă desfășurase activitatea necesară în această privință. Prima revoltă bulgară rezultată din aceste evoluții a avut loc în 1835 la Tîrnovo. Aceasta a fost urmată de revoltele din Niș în 1841 și Vidin în 1850. Totuși, ca urmare a măsurilor luate în timp util de către Sublima Poartă, aceste încercări au fost reprimate cu ușurință. Însă, din perspectiva Imperiului Otoman aceasta era o luptă fără sfârșit.

Era un cerc vicios. Și anume, reprimarea rebeliunii de către Imperiul Otoman nu a schimbat nimic. De data aceasta, au intrat în joc presiunile externe și solicitările de reformă. Au urmat revendicările de autonomie și independență. Când acestea au fost respinse, cererile au fost acceptate cu forța prin război. Însă la mijlocul secolului al XIX-lea, acest lucru a devenit puțin mai dificil. Pentru că în această perioadă Europa însăși era zguduită și agitată de efectele unei noi revoluții care începuse la Paris în februarie 1848. Regimurile monarhiste erau răsturnate și în locul lor se instaurau regimuri constituționaliste și republicane. Dar acest lucru nu avea să dureze mult timp. Austria, care era bastionul reacțiunii la acea vreme, cu sprijinul militar al Rusiei, a reprimat revoltele din propria regiune într-un mod sângeros. Rusia a urmat aceeași metodă în înăbușirea revoltelor din Polonia și Valahia. O parte semnificativă a Europei se afla acum din nou sub controlul regimurilor absolutiste și feudale.

Reprimarea sângeroasă a revoltelor și teroarea au determinat mulți antimonarhiști să fugă din țară, ceea ce a dus la un flux important de refugiați politici. Una dintre țările atinse de acest val a fost Imperiul Otoman. Începând din mai 1849, un număr mare de politici maghiari, polonezi și italieni s-au refugiat în grupuri pe teritoriul otoman. Un număr semnificativ dintre acești refugiați, estimat la 10 mii, avea să se întoarcă în Europa în anii următori. Restul, precum İbrahim Müteferrika și Mustafa Celalettin Pașa, se vor converti la islam și vor intra în serviciul otoman. Acești oameni urmează să aducă contribuții semnificative la modernizarea și dezvoltarea Türkiye.

Austria și Rusia, care au suprimat în mod sângeros mișcările antimonarhiste din Europa, s-au comportat diferit când a fost vorba de Imperiul Otoman, sprijinind mișcările pro-independență departe de a susține regimul otoman absolutist. Mai mult, le-au oferit acestora tot felul de ajutor. În ciuda tuturor acestor lucruri, bandele lipsite de sprijin popular nu au avut nicio șansă de a-și realiza obiectivele. După ce și-au dat seama de această situație, comuniștii bulgari din ținuturile Dunărea și Rumelia și-au schimbat tactica. Începând din 1860, și-au mutat activitățile în afara țării, concentrându-și lupta la București.

Unicul scop acum era de a crea mediul politic și condițiile necesare pentru revoltă. Metoda folosită în acest scop fera tactica „lovește și fugi”. Obiectivul era de a face ca Imperiul Otoman să pară slab și neajutorat prin distrugerea ordinii publice din regiune. Pentru a atinge acest obiectiv, membrii comitetului au recurs la tot felul de metode. Provocarea a fost una dintre ele. Ei au atacat toate satele grecești, bulgare și turcești, fără a face vreo distincție între ele. Dar până la urmă ei pretind și șoptesc că aceste atacuri au fost efectuate de turci.