Criza Libiană

Articolul cercetătorului Centrului Analitic SETA (Fundația pentru cercetări politice, economice și sociale) Can Acun.

Atunci când în 2011 în conjunctura creată de Primăvara Arabă în Libia a început o rebeliune împotriva lui Muammar Gaddafi, țările precum Franța au profitat de situație și au lansat o intervenție militară, și, ulterior, odată cu intervenția NATO, la Tripoli a fost stabilită o nouă administrație. Cu toate acestea, ca și în multe alte exemple, stabilitatea politică, economică și militară nu a putut fi asigurată în Libia, și în timp ce resursele energetice bogate ale țării și poziția sa geopolitică în Africa de Nord stârneau apetitul multor țări, țările din Golf erau îngrijorate de instituirea unui regim democratic de succes aici.

Țările precum Emiratele Arabe Unite, Egiptul și Franța care considerau că Guvernul libian de Uniune Națională  recunoscut ca fiind o structură legitimă de către Organizația Națiunilor Unite nu va servi interesele lor, l-au sprijinit pe generalul pucist Haftar, voind să-l aducă la putere, însă au eșuat, și susținând ulterior la Tobruk o administrație alternativă guvernului de la Tripoli, condusă de generalul Haftar, și preluând controlul asupra orașelor precum Mistara și Sirte, au urmărit să pună stăpânirea de facto  în țară. Atunci când această coaliție, care prin intermediul lobby-urilor din Emiratele Arabe Unite și lobby-urilor saudite l-a convins și pe președintele american Trump să-l sprijine pe Haftar, a eșuat să-l aducă pe generalul Hafter la putere, în ciuda ajutoarelor militare, până și implicării directe în acest război, Rusia a beneficiat de vidul de putere creat și s-a implicat în  joc. Armata privată de mercenari din Rusia - Wagner a început să lupte direct în rândurile forțelor Haftar.

Turcia, dezaprobând o intervenție militară în Libia de la începutul conflictului, a depus eforturi pentru a echilibra faptele împlinite ale Franței, a susținut administrația de la Tripoli și a încercat să contribuie la formarea unui guvern în Libia care ar putea servi prin urmare drept model pentru alte țări. A lucrat îndeaproape și și-a împărtășit experiența cu Guvernul libian de Uniune Națională. Iar după ce coaliția care îl sprijină pe Haftar a lansat  o campanie militară, Turcia a început să acorde guvernului de la Tripoli  sprijin militar. 

Din perspectiva Turciei, Libia, cu care ea are legături istorice, și un volum al schimburilor comerciale, ce a înregistrat o creștere considerabilă în ultimii ani în special în sectorul construcțiilor, a căpătat în epoca modernă o importanță vitală, îndeosebi în contextul geopoliticii est-mediteraneene. Turcia a semnat un acord cu Libia cu privire la zonele de jurisdicție maritimă și astfel și-a consolidat poziția în Marea Mediterană  de Est, și pe de altă parte a semnat un alt acord de cooperare militară cu Libia, demonstrându-și astfel angajamentul ferm pentru protecția guvernului legitim libian  împotriva coaliției pro Haftar. Deși Turcia depune eforturi pentru a aduce în echilibru guvernul de la Tripoli și coaliția lui Haftar din punct de vedere militar, ea își dă seama că nu există nicio soluție militară valabilă pentru criza libiană și este convinsă că  doar o soluție politică ar putea oferi un rezultat durabil în țară.