İstoricul relatiilor turco-romane/44/2014
După ce revoluția de la 1848 a fost reprimată, Rusia și-a consolidat poziția de „jandarm al Europei„ devenind în acest fel și mai puternică decât înainte. Între anii 1853 – 1856 a avut însă loc războiul Crimeei dintre Rusia și Imperiul otoman în coaliție cu Franța, Anglia și Piemontul. Victoria acestei coaliții turco – franco – anglo – piemonteze avea să aducă un raport de forțe noi în Europa prin care Rusia avea să fie privată de intervenția în țările române. Moldova și Țara Românească au câștigat astfel un statut internațional de care depindea echilibrul din Europa. Anglia care importa grâne și cereale românești dorea să scoată acest circuit de cereale de sub amenințarea Rusiei care era stăpână pe Delta Dunării. De asemenea, libertatea de navigație pe Dunăre și crearea unei zone tampon durabile între Rusia și Imperiul otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor românești. Astfel, libertatea de navigație pe Dunăre, pusă sub control internațional, a jucat un rol esențial în crearea statului român modern.
Dunărea ca un fluviu european avea să aparțină în totalitate Europei; iar Basarabia ca pământ moldovenesc urma să revină statului, care asigura libertatea Dunării adică României. De aceea, Principatele dunărene trebuiau să se bucure la fel ca și Dunărea de garanția Europei.
De aceea, Principatele dunărene au fost scoase de sub condominiul ruso-turc și au rămas sub suzeranitatea Imperiului otoman dar puse sub regimul garanției colective a celor șapte mari puteri și anume: Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia și Sardinia. Pentru a fi asigurat comerțul cu cereale spre Anglia, Rusia a fost îndepărtată de la gurile Dunării. Astfel Delta Dunării și Insula Șerpilor au revenit Imperiului otoman iar sudul Basarabiei a fost restituit Moldovei.
Tratatul de pace de la Paris încheiat în anul 1856 a mai stabilit consultarea populației din cele două principate române în privința organizării și statutului lor. Astfel au fost organizate divanurile ad-hoc în anul 1857 care cereau unirea Moldovei cu Țara Românească și aducerea la conducerea lor un prinț dintr-o dinastie europeană, beneficiind în acest fel de autonomie și neutralitate. Cererea unui domnitor străin, deși poate părea în condițiile actuale o cerere deplasată, atunci a fost determinată de dorința de a se pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boierești, care lupte constituiau un pretext pentru marile puteri vecine de a interveni în afacerile interne ale Principatelor române.
Turcia și Anglia erau interesate în păstrarea integrității Imperiului otoman și de aceea au fost împotriva constituirii unui stat român pe când Austria se temea ca acest lucru să nu fie un exemplu pentru românii din Imperiul austriac. Drept pentru care, Conferința de la Paris din anul 1858 a luat hotărârea ca principatele române să rămână separate având fiecare câte un domnitor și o adunare dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești și să aibe în comun Curtea de Casație și o Comisie Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun.
Dat fiind faptul că prin Convenția de la Paris nu era interzisă alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două Principate române, unioniștii români au dat dovadă de un act de mare abilitate politică și l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la data de 5 ianuarie 1859 și apoi al Țării Românești în data de 24 ianuarie 1859. În acest fel au fost puse bazele statului român modern. La 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante și prin sprijinul lui Napoleon al III-lea, a recunoscut oficial faptul implinit la 24 ianuarie 1859. Dacă românii au putut să-și impună voința lor Europei, de ce nu ar fi putut să recupereze rapid intârzierea lor și să se integreze în civilizația occidentală, mai ales în cea franceză, de aceeași esență latină ca și cea românească.
Aţi ascultat un program realizat de către İfet Tosun, lector la Catedra de limba română din cadrul Universităţii Ankara.
