Istoricul relatiilor turco-romane

Deci ca urmare a reacţiei antigreceşti, în Ţara Românescă va veni la domnie voievodul Matei Basarab iar în Moldova Vasile Lupu. Acesta din urmă deşi era albanez la origine era foarte bine integrat în societatea autohtonă. Acestea vor fi cele mai lungi domnii din secolul al XVII-lea atât în Ţara Românească cât şi în Moldova reprezentând de fapt expresia victoriei curentului autohton care era duşman pătrunderii levantine.
În Ţara Românească, voievodul Matei Basarab s-a aliat cu marea boierime şi a domnit întreaga sa perioadă într-o perfectă înţelegere cu ea. A domnit între anii 1632 – 1654 deci peste două decenii. Voievodul a căştigat atât pe plan social unde a reuşit să realizeze aservirea masivă a ţăranilor liberi cât şi pe plan cultural unde a avut loc un efemer fenomen de reînviere a slavonismului cultural. Domnul Matei Basarab a reuşit astfel să asigure Ţării Româneşti o perioadă de prosperitate şi stabilitate care era vizibilă şi prin numărul mare de biserici şi mănăstiri înălţate în această perioadă şi care îl enumără pe acest domnitor drept cel mai mare ctitor de aşezăminte de cult.
În ceea ce priveşte situaţia din Moldova, contemporan al acestuia i-a fost domnul Vasile Lupu care a domnit între anii 1634 – 1652. Acesta, deşi a fost adus la putere la fel ca şi Matei Basarab ca urmare a mişcării boierimii împotriva elementului grecesc, spre deosebire de contemporanul său, nu a rămas în armonie cu cei cărora le datora tronul. Vasile Lupu a vrut să devină o reîncarnare a basileului dispărut de la Constantinopol aşa cum bine l-a descris cronicarul moldovean Miron Costin scriind despre el ca fiind un „om cu firea înaltă şi împărătească mai mult decât domnească”.
Totuşi, pentru un domnitor cu ambiţii atât de mari, din păcate Moldova era prea mică! A încercat să-l înscăuneze domn în Ţara Românească pe fiul său, Ioan Lupu iar apoi în anul 1639 se va intitula el însuşi domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, generând în acest fel conflicte armate cu domnul Ţării Româneşti Matei
Basarab. A fost înfrânt în toate aceste conflicte armate iar în cele din urmă a fost alungat de la domnie. Conflictele armate dintre cei doi domni nu au reuşit totuşi să şteargă nici conştiinţa unităţii de neam a românilor ş inici proiectele de unire ale acestora. Înscăunarea la domnie a lui Matei Basarab în Ţara Românească a fost realizată cu sprijinul principelui Gheorghe Rakoczi I iar între cei doi au fost încheiate mai multe tratate de prietenie şi alianţă care au fost continuate şi sub domnia principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea. În acest timp, domnul Moldovei Vasile Lupu a creat mai multe conflicte şi încordări în relaţiile moldo-transilvane. İar în cele din urmă a avut loc o campanie comună a forţelor transilvane şi muntene împotriva domnului Moldovei Vasile Lupu care a fost înlăturat de la domnie şi înlocuit cu logofătul său, Gheorghe Ştefan.
După ce cu sprijinul militar al Transilvaniei voievodul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, care a domnit între anii 1654 – 1658, reuşise să reprime o răscoală a dorobanţilor şi seimenilor izbucnită din cauza refuzului domnitorului de a le satisface cererile de ordin material, principele Transilvaniei apărea acum sub forma unui conducător al confederaţiei celor trei Ţări româneşti.
Războiul de 30 de ani din Europa s-a încheiat în urma păcii din Westfalia în anul 1648 iar Transilvania s-a numărat printre cei care au semnat această înţelegere. Atunci când principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi al II-lea a încercat la fel ca şi înaintaşul său să cucerească coroana Poloniei, Poarta otomană nu a mai putut tolera aceste ambiţii şi a mazilit atât pe Gheorghe Rakoczi al II-lea cât şi pe voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti, adică pe Gheorghe Ştefan şi respectiv pe Constantin Şerban care erau consideraţi sprijinători ai principelui transilvan.
Refuzând să accepte mazilirea, aceştia trei s-au hotărât să lupte împotriva Porţii urmând un război care a durat între anii 1657 – 1662 având protagonişti care s-au schimbat pe parcursul acestei lüpte.
Aţi ascultat un program realizat de către İfet Tosun, lector la Catedra de limba română din cadrul Universităţii Ankara.