Ibrahim Kalin. O poveste veche: În căutarea un Voltaire musulman

O poveste veche: În căutarea un Voltaire musulman

Articolul purtătorului de cuvânt al președinției Ibrahim Kalin publicat în cotidianul Dayly Sabah din 17.03.2018

Faptul că musulmanii nu au un Voltaire nu înseamnă că ei nu știu nimic despre gândirea critică, la fel ca și faptul că Occidentul nu are un Rumi nu înseamnă că el nu știe nimic despre dragoste.

Oamenii din Occident cu o cunoaștere superficială a Islamului și moderniștii musulmani, care au o cunoaștere superficială a modernismului occidental, nu obosesc niciodată să solicite reforme în Islam. Să nu credem că este o temă pentru o nouă dezbatere, este suficient să ne amintim discuțiile din secolul al XIX-lea cu privire la Islam, reformă, tradiție, modernitate și Iluminism. Cercetătorii și intelectualii musulmani din acea epocă se luptau cu aceleași întrebări care apar în discuțiile contemporane ale relațiilor islamico-occidentale și ale viitorului lumii moderne de astăzi. Unele dintre răspunsurile lor ar fi trebuit să soluționeze dezbaterea, în prezenta cauză, situația este însă diferită.

Cei care se plâng că un Voltaire musulman nu a apărut niciodată trebuie să studieze istoria mai serios. Noțiunea lor de Islam reformat, orice ar însemna, nu are legitimitate religioasă, autoritate morală și profunzime istorică. Agenda sa politică este clară și nu necesită o elaborare subtilă. Dar eșecul său este suficient de clar și trebuie înțeles corect, astfel încât să nu repetăm ​​aceleași greșeli.

Inteligența otomană a avut un interes deosebit în această dezbatere și a oferit o serie de răspunsuri stimulative pe care trebuie să le cunoaștem chiar și astăzi.

Împreună cu Rousseau, Voltaire a fost probabil cel mai popular filosof european printre gânditorii otomani din secolul al XIX-lea. Opera sa a fost tradusă și promovată de un număr de intelectuali proeminenți, de oameni de stat și de jurnaliști. Aceștia includ Munif Pasha (1830-1910), care a servit ca ministru al educației în timpul domniei lui Abdülhamid II, Ahmet Vefik Pasha (1823-1891), care a tradus "Micromega" lui Voltaire în turcă, Ahmet Midhat Efendi (1844-1912) care a publicat un roman numit "Voltaire în vârsta de 20 sau prima lui dragoste” și Besir Fuad (1852-1887), cunoscut drept primul pozitivist și naturalist otoman. Printre altele, Fuad a fost principalul promotor al lui Voltaire în cercurile intelectuale otomane, cu cartea sa de 139 de pagini despre filozoful francez înainte de a se sinucide la o vârstă fragedă.

Voltaire era un iconoclast al timpului său. Aceasta, mai degrabă decât oricare dintre ideile sale specifice, pare să fi captat imaginația intelectualilor musulmani în secolul al XIX-lea. El a fost salutat ca un pionier al gândirii libere, al științei, al progresului și al umanismului. Comentariile sale anti-otomane și anti-islamice au fost plasate în contextul socio-politic al timpului său și astfel au devenit mai maleabile. El a fost prezentat chiar ca un apărător cu bunul-simț al Islamului împotriva prejudecăților profund înrădăcinate ale cercurilor religioase și intelectuale europene. Aversiunea sa față de Creștinismul instituțional și apărarea deismului a fost văzută ca un rezultat natural al luptei sale cu autoritatea papală și bigotismul scolastic. La urma urmei, aceasta a fost o problemă internă pentru intelectualii europeni. Islamul nu a fost ținta unei astfel de critici, deoarece a fost larg acceptat că are o teologie și o structură instituțională foarte diferită.

Într-un articol cuprinzător despre Voltaire, Ahmet Midhat Efendi interpretează faimoasa piesă a lui Voltaire "Fanatisme, ou Mahomet le Prophete" ("Fanatismul sau profetul Muhammad") într-o lumină foarte diferită. El admite că piesa are o abordare extrem de disprețuitoare față de Islam și profetul său, dar el nu consideră acest fapt ca un atac împotriva Islamului în sine. El crede mai degrabă că Voltaire folosește retorica anti-islamică ca o tactică literară pentru a critica experiența occidentală a religiozității. Ceea ce Voltaire nu poate spune direct despre Creștinism spune el despre Islam, dar ținta lui principală rămâne Biserica Catolică. Faptul că a prezentat această piesă papalului poartă un mesaj subtil.

Ahmet Midhat, totuși, constatează un alt aspect și mai interesant că nimeni nu ar trebui să pretindă a fi un Voltaire musulman, deoarece împrejurările care au dus la nașterea lui în Europa nu există în lumea musulmană.  Islamul nu are o poziție ca papalitatea și nici nu a avut ceva de genul Inchiziției. Războaiele dintre catolici și protestanți nu pot fi comparate cu relația dintre musulmanii sunniţi şi cei şiiţi. Voltaire încearcă să aducă Europa creștină la punctul unde civilizația musulmană deja a fost – de a crede în Dumnezeu și în moralitate, folosind în același timp rațiunea, observarea, experimentarea, gândirea liberă și cercetarea științifică, fără povara religiei instituționale. Voltaire este util în prezentarea în secolul al XIX-lea a modului pentru o nouă sinteză a credinței și a rațiunii, a științei și a moralității, a comunității și a libertății. Dar nu este nevoie de a-i imită căile pentru a schița un nou curs intelectual și științific în lumea musulmană. Islamul nu are nevoie de reformă, dar musulmanii trebuie să se actualizeze.

Voltaire funcționează la Istanbul, Cairo și Damasc ca un gânditor ideal pentru a reaminti musulmanilor datoria lor esențială de a se trezi.

Asemenea multora dintre contemporanii săi, inclusiv Namik Kemal și Jamal al-Din al-Afghani, Ahmet Midhat a crezut că europenii au făcut un salt imens datorită operei oamenilor de știință și filosofilor lor. Aceasta este ceea ce musulmanii trebuie să facă acum, adică să-și revendice tradiția intelectuală, ținând cont în același timp de ceea ce se întâmplă în Europa. El îi îndeamnă pe cititorii săi să studieze atât științele din Est, cât și cele din Occident.

De a întreba  de ce musulmanii nu au un Voltaire este ca și cum ar fi întrebat de ce occidentalii nu au un Rumi sau Ibn Arabi. Faptul că musulmanii nu au un Voltaire nu înseamnă că ei nu știu nimic despre raționamentul critic, la fel ca și faptul că Occidentul nu are un Rumi nu înseamnă că ei nu știu nimic despre iubire.

Cei care cunosc științele islamice tradiționale trebuie să învețe înțelepciunea tradițională a Occidentului, iar cei care cunosc cultura și gândirea occidentală trebuie să se instruiască în patrimoniul intelectual al lumii musulmane - să rămână înrădăcinați în propria tradiție, dar să mențină un orizont deschis către lume. Să vă cunoașteți pe voi înșivă și propria voastră moștenire, dar și să fiți deschiși învățării de la alții. Aceasta este ceea ce musulmanii trebuie să facă mai degrabă decât să caute în mod confuz un Voltaire musulman.

Așa au crezut mulți intelectuali otomani în secolul al XIX-lea. Este trist și supărător că după un secol și jumătate dezbaterea nu a progresat prea mult și continuă să se rotească în jurul acelorași dihotomii false. Este timpul să acordăm atenție istoriei și să învățăm din ea.