Moarte și Exil: Călătoria grea a musulmanilor forțați să emigreze din Balcani

Episodul de săptămâna trecută al emisiunii Moarte și exil s-a încheiat cu cuvintele colonelului Walter Blunt descriind tragedia umană cu care s-au confruntat oamenii nevoiți să-și părăsească casele după invazia armatei ruse în Edirne.

"Acesta este motivul pentru care mirosul de nesuportat care domnea în unele dintre vagoanele închise era de neimaginat. Și este foarte probabil că această situație devenise principala cauză a multora dintre decesele cauzate de bolile care apăruseră acolo. Începând cu variola, se manifestaseră practic toate tipurile de boli” .

Astăzi vom povesti despre călătoria dificilă a emigranților din Balcani.

Mulți refugiați erau nevoiți să călătorească pe acoperișurile vagoanelor supraaglomerate, mulți oameni dorind măcar să își încerce norocul, în loc să stea și să aștepte să fie uciși. Dar trenurile nu aveau cum să ajungă din Edirne la Istanbul  decât după o călătorie de câteva zile, din cauza accidentelor, a atacurilor și a traficului feroviar. A fost o călătorie extrem de greu de parcurs în gerul iernii. Oamenii care izbutiseră să ajungă la stația Sirkeci, înfometați și însetați, erau pe jumătate înghețați. Caravanele de oameni care ajungeau la Istanbul erau în mare parte formate din femei, bătrâni și copii. Aceștia, bineînțeles, erau mai grav afectați de condițiile nefavorabile ale călătoriei, majoritatea lor fiind în cele din urmă epuizați și în stare mizerabilă.

Numărul mare de supraviețuitori ai acestor călătorii care soseau în oraș  a adus cu sine și problema cazării.  Când stația Sirkeci nu a mai putut face față valurilor de refugiați, noii sosiți au început să fie debarcați în apropiere de Yedikule. Cu toate acestea, călătoriile nu s-au oprit. Până în punctul în care 5-6 trenuri cu refugiați adunați în Çorlu, erau transportați zilnic la Istanbul. Mai pe scurt, Rumelia era golită. Locuitorii Istanbulului, pe de altă parte, cuprinși de nedumerire, văzând sute de mii de refugiați, epuizați și mizerabili, pe străzile capitalei. Această stare de uimire însă nu dura mult.  De îndată ce trecea se repezeau să îi ajute, oferindu-le, cât de mult puteau,  mâncare și apă.  Așa s-a întâmplat și la gara Sirkeci.

În primul rând, a fost oferit ajutor alimentar refugiaților care ieșiseră din vagoane. După luni de călătorie grea și în frig, ei, în cele din urmă, au fost serviți ciorbă caldă și au găsit un adăpost. Dacă coșmarurile și dorul de cei rămași în urmă le permitea, ei puteau, și să doarme în liniște. Cea mai mare problemă pentru refugiații, ale căror nevoi legate de sănătate și îmbrăcăminte erau satisfăcute în măsura posibilului, a fost  adăpostul. Pentru că nu este ușor să cazezi sute de mii de oameni într-o perioadă atât de scurtă, în condițiile în care războiul continuă și nu au trecut nici doi ani de la declararea falimentului de către stat.

Prima soluție propusă a fost cazarea temporară a acestor persoane în moschei, în special Sultan Ahmet, Hagia Sophia și Moscheea Nouă, școli, medrese, adăposturi, palate și hanuri. Acești oameni urmau să fie stabiliți permanent în Bursa, İzmir, Samsun, Elazığ, Trabzon, Mersin, Konya, și Sivas. Cu toate acestea, migrația forțată, adică fuga spre libertate, continuă neîntrerupt. Din acest motiv, numărul provinciilor în care sunt relocați refugiații crește în mod proporțional de la an la an. Tokat, Amasya, Isparta, Burdur, Diyarbakır, Kahramanmaraș, Iğdır, Aydın, Çanakkale, Balıkesir, Edirne, Kırklareli, Tekirdağ s-au alăturat provinciilor care îi primeau pe refugiați, mai ales în timpul războaielor balcanice și al perioadei republicane. Totodată, unele persoane au fost trimise în Siria și Cipru. În alte cuvinte, musulmanii din Balcani, adică turcii, au fost strămutați peste tot în țară.

La începutul anului 1878, Imperiul Otoman s-a confruntat cu o problemă mult mai mare decât reinstalarea a sute de mii de refugiați din Balcani. Armata rusă ajunsese la Yeșilköy, situată la un pas de Istanbul. Aici fără să piardă timpul a intervenit Londra. Pentru a împiedica ocupația Istanbulului de către ruși și cucerirea strâmtorilor, aceasta a trimis o flotă puternică de nave de război spre Marea Marmara. Navele au ancorat în largul coastei Istanbulului. În același timp, Austro-Ungaria, Germania și Franța au arătat, de asemenea, că împărtășesc aceeași opinie cu Anglia.

Rusia a primit mesajul. Intervenția marilor puteri ar fi însemnat, ca și în cazul Războiului Crimeii din 1856, schimbarea cursului războiului și pierderea a ceea ce câștigase până atunci. Ca atare, Rusia a ales calea păcii în locul războiului. Profitând de cererea Imperiului Otoman ea s-a așezat la masa negocierilor de pace în urma cărora, la 3 martie 1878, cele două țări au semnat Tratatul de pace de la San Stefano. Istanbulul a rămas neatins, însă, viitorul întregului Imperiu Otoman a fost pus în pericol odată cu semnarea tratatului.