Moarte și Exil: Masacrele comise de armata țaristă și de comitagii

„Masacrele comise de armata țaristă și de comitagii au fost principala cauză a acestor valuri de migrație. Singurul lucru la care s-au putut gândi turcii supuși atacurilor și masacrelor a fost să fugă, să scape. Conform calculelor prezentate în diverse surse, numărul refugiaților turci a crescut la 1 milion 553 de mii 500 între anii 1877-1880...”

În fața înaintării armatelor ruse, turcii încercau cu disperare să ajungă cât mai repede în zone sigure. Destinațiile lor erau la nord Șumnu-Varna, unde erau concentrate armatele dunărene și turcii; la sud Rodopi, Salonic, Alexandroupoli, la vest Skopje și la est capitala Istanbul. Însă pentru cei mai mulți dintre ei scopul era să ajungă fie direct, fie cu escală, în Istanbul și Anatolia, unde credeau că asemenea suferințe nu se vor mai repeta niciodată. Totuși, era dificil pentru sute de mii de oameni disperați să realizeze acest obiectiv. Pe de o parte, armata rusă și comitagii care își continuau atacurile, iar pe de altă parte, frigul pătrunzător din Balcani, foametea și drumurile proaste.

Oamenii, nerăbdători să ajungă în Anatolia cât mai curând posibil, au încercat să se îndrepte spre cele mai apropiate porturi, precum Varna, Burgas, Alexandroupolis și Salonic, și gări precum Plovdiv, Bazargic, Çorlu și Edirne. Dar aceasta era o goană plină de durere și greutăți. În frigul cumplit al iernii, când nu existau drumuri și nici permisiune, oamenii încercau adesea să ajungă la cea mai apropiată și mai sigură gară, urmând calea ferată. Dar unele călătorii se terminau înainte de a se ajunge la destinație. Cei care au supraviețuit sabiei și baionetei inamicului au cedat gerului și foametei din Balcani. Scena tragică de lângă Bazargic nu este altceva decât aceasta. Un lucrător feroviar german, în drum spre locul său de muncă, a dat peste 400 de cadavre, înghețate de frig, aruncate unul peste altul pe dealurile din apropierea orașului. Singura supraviețuitoare dintre ei era o fetiță de doi ani.

A fost un miracol. Totuși, erau încă necesare sute de mii de minuni. Pentru că doar în toamna anului 1877, mai mult de 73 de mii din cei 150 de mii de refugiați îngrămădiți între Sofia și Edirne au înfruntat pericolul morții. În ciuda tuturor lucrurilor, continua lupta pentru supraviețuire. Iată și Edirne cu silueta impunătoare a magnificei moschei Selimiye... Atât bucurie și lacrimi, cât și mântuire și speranță... Cu alte cuvinte, bucuria salvării și tristețea pentru cei rămași în urmă. Pe scurt, emoțiile împletite și libertatea, care rămân înnodate în gât. Visul este de scurtă durată. Pentru că ocuparea provinciei Edirne de către armata rusă este iminentă. Sute de mii de oameni pornesc din nou la drum. Dar de data aceasta și mai aglomerat... Pentru că odată cu anunțul sosirii armatei ruse, întreaga Tracie, inclusiv Edirne, s-au răsculat pentru a trece în Anatolia.

Tragedia nu era limitată la Balcani. În aceeași perioadă, un strigăt asemănător a venit din estul Anatoliei. Din cauza ocupației rusești, cei de aici au fost nevoiți să fugă spre interior și spre vest. În special ca urmare a ocupării orașelor Suhumi, Batumi, Kars și Doğu Beyazıt, mulți oameni au fost forțați să își părăsească casele și să se îndrepte spre interiorul Anatoliei. Război și migrații forțate, pe de o parte, și un stat cu mâinile legate, pe de altă parte. Dar, în același timp, dorința de a trăi, speranța și lupta împotriva inamicului. Odată cu invadarea Edirne de către armata rusă, gările și drumurile dintre această localitate și Istanbul s-au umplut de refugiați. Era ca o zi a judecății. Pe de o parte panica oamenilor, care și-au pierdut copiii, frații, mamele și tații, iar pe de altă parte lupta pentru a ajunge în Anatolia și a-și salva viața... Picioare goale, capete deschise, ochi scufundați, căutând o speranță, o lumină, o mână de ajutor în mijlocul iadului. Doar în gara din Çorlu așteptau 100 de mii de oameni, 200 de mii de ochi, mâini și picioare, și tot atâtea speranțe și disperare...

Cei care se adăposteau în gări, în timp ce așteptau zile întregi trenul, își ardeau căruțele și boii pentru a nu îngheța. Ei încercau să supraviețuiască în corturile instalate în aer liber. Iar pe cei care izbuteau să urce în trenuri, în vagoanele deschise îi aștepta moartea de foame și de frig în gerul aprig al Traciei. Tragedia trăită în timpul călătoriei de acești oameni, care au fost nevoiți să își părăsească casele, este cel mai bine ilustrată de următoarele cuvinte ale ofițerului britanic colonelul Walter Blunt, care a fost personal martorul evenimentelor:

„Situația mizerabilă a acestor sărmani oameni poate fi imaginată dacă vă spun că ei așteptau în grupuri la fiecare gară, cu permisele lor de călătorie semnate de autoritățile oficiale, gata să sară în orice colțișor pe care îl pot găsi în trenul care vine. Ar trebui să menționez, de asemenea, că femeile și copiii, rezistând în fața constrângerii oricărei necesități naturale, nu-și părăseau locurile din vagoane pentru că se temeau că altcineva le va lua, satisfăcându-și nevoile acolo, în vagon. Acesta era motivul pentru care mirosul insuportabil din unele vagoane închise era de neimaginat. Și aceasta era probabil principala cauză a majorității deceselor provocate de bolile, care apăruse acum. Începând cu variola, existau aproape toate tipurile de boli.”