Moarte şi Exil: Trandafirul de aur

„Ea scotea adesea din cufăr un săpun cu ulei de trandafir, îl mirosea și îi punea și pe nepoții ei să-l miroase, probabil pentru a-și alina dorul de orașul natal, Valea Trandafirilor. Autorul a vizitat orașul natal al bunicii sale în 1959, consemnându-și observațiile sub formă de note de călătorie cu titlul Trandafirul de aur”.

Evenimentele Războiului din '93 sunt oribile și rușinoase pentru omenire. Totuși, ceea ce s-a petrecut în Harmanlı în ianuarie 1878 este de o natură ce depășește chiar și cele întâmplate în Stara Zagora. Armata țaristă a ajuns caravana de 40 de mii de persoane conform unor cifre, conform altor cifre de 100 de mii sau de 200 de mii de persoane, care era la un pas de eliberare, adică la Edirne. Potrivit rapoartelor Ministerului de Externe britanic: „Soldații ruși călare au strivit în mod repetat masa îngrozită de oameni și au comis un masacru teribil. Toți erau speriați până la moarte. Mulți oameni, în special copii, s-au pierdut în timp ce traversau râul”.

Era atâta cruzime încât oamenii înspăimântați săreau în apele înghețate ale Evrosului ca ultimă soluție în speranța salvării. În același timp, își lăsau copiii în apă cu speranța că ar putea supraviețui acestui masacru brutal. Mulți oameni, în special copii, nu și-au putut reveni și s-au înecat. Două mii de vieți pierdute. Cu alte cuvinte, două mii de speranțe și destine pierdute. În Războiul din 1993, uneori, dar foarte rar, au murit și bulgari în contraatacuri. Cu toate acestea, în ciuda tuturor tragediilor, uneori existau momente de fericire.

Pawel Smolikowski, de origine poloneză, care a fost director al Școlii Catolice Bulgare din Edirne în timpul războiului, își descrie constatările pe această temă după cum urmează: "Uneori, lipsa de milă a turcilor se transforma în compasiune pentru victima nenorocită. Cine poate crede, de exemplu, că Suleiman Pașa a adunat aproximativ o mie de copii orfani ai căror părinți au murit, a construit un orfelinat pentru ei în Kizanlik, a creat un fond pentru aceasta și a ordonat ca hrana necesară să fie furnizată nu numai orfanilor, ci și îngrijitoarelor? Un ofițer otoman a descris cum soldații au salvat 300 de copii din casele incendiate, cel mai mic având trei zile, iar cel mai mare un an. După ce a încărcat copiii în căruțe, ofițerul a mers într-un sat vecin, jumătate turc și jumătate bulgar, și i-a predat cu forța.

Când femeile musulmane s-au opus, spunând că nu vor copiii ghiauri, el a răspuns astfel: "Allah i-a creat pe acești copii, este un păcat să-i lași să moară de foame". Un alt ofițer le-a ordonat soldaților săi să își scoată proviziile și să le dea femeilor, care au supraviețuit măcelului și focului. În acel moment, soldații au îndeplinit ordinul comandantului. Potrivit femeilor bulgare, când ofițerii vedeau că unele dintre femeile în vârstă nu puteau merge din cauza oboselii, ei coborau de pe cai, le încalecau pe aceste femei și le dădeau câte un copil mic pe care să îl ducă în brațe. Mulți soldați le-au propus femeilor bulgare, care mergeau spre Edirne, să ia cu ele un copil mic. Când ajungeau în oraș (Edirne), purtau copiii pe străzi și strigau: "Femei miloase, de dragul lui Allah, luați acești orfani cu voi".

În ciuda războiului și a tuturor nenorocirilor, existau persoane care nu-și pierduse umanitatea. Însă ceea ce s-a întâmplat în Harmanlı este o atrocitate absolută, o rușine pentru omenire. La sfârșitul masacrului, doar 1 din 10 oameni a supraviețuit. Vieți au dispărut în apele reci și întunecate ale râului Evros la un pas de Edirne, tocmai când credeau că s-au salvat. Cu alte cuvinte, genocid... Acolo unde masacrele și atacurile nu erau suficiente, armata rusă și comitagii au încercat să își atingă obiectivele prin înfometarea oamenilor. În timpul războiului, care a durat aproximativ doi ani, ei au confiscat 600 de mii de tone de fân și iarbă, 1 milion 500 de mii de tone de cereale, 800 de mii de vite și 15 milioane de oi și capre, aparținând turcilor din provinciile Dunărene și Edirne.

În plus, ei au incendiat și au distrus totul de ce nu aveau nevoie. După cum afirmă Calvert, scopul acestei practici simple, dar dezonorante, era de a-i împiedica pe cei care plecaseră să se întoarcă. De fapt, toate aceste evenimente arată că, încă de la începutul războiului, obiectivul a fost înființarea unei Bulgarii în care bulgarii să fie majoritari. Deoarece în Bulgaria, unde mai mult de jumătate din populație era constituită din alte grupuri etnice, nu era posibil să se creeze un stat dominat de bulgari. Bineînțeles, atacurile și masacrele împotriva turcilor au fost un instrument practic, conștient, sistematic și nemilos al politicii militare ruse pentru realizarea acestui obiectiv de la începutul războiului. Totuși, aceasta este o alegere riscantă din perspectiva reacției opiniei publice internaționale și a țărilor care nu doreau ca Rusia să câștige prea multă influență în regiune. Conștientă de acest lucru, Rusia își pregătise din timp toate planurile în vederea unor posibile evoluții.