Sultanul Abdulhamid și impactului său asupra prezentului

Agenda zilei - 07

Sultanul Abdulhamid și impactului său asupra prezentului

Sultanul Abdulhamid al II-lea a decedat la 10 februarie 1918. Săptămâna aceasta se împlinesc 101de la moartea sultanului. Istoria, de fapt, nu este trecutul ci este o referință fundamentală care aruncă lumină asupra viitorului. Din acest motiv istoria nu trebuie privită ca un obiect de laudă sau un obiect de critică ci trebuie considerată drept o sursă de lecții pentru viitor.  După cum spunea Mehmet Akif, "Istoria" este descrisă ca fiind o repetare eternă.

Articolul  decanului Facultății de Științe Politice din cadrul Universității Yildirim Beyazid din Ankara, prof.dr. Kudret BÜLBÜL. 

Dacă oamenii și-ar fi învățat lecția,  s-ar fi repetat oare istoria? Din acest punct de vedere, sultanul Abdulhamid și perioada domniei sale reprezintă probabil cel mai important punct din istoria recentă a țării noastre care va contribui la înțelegerea evoluțiilor actuale. Fără îndoială, există multe teme care merită menționate în contextul acestei perioade istorice, cum ar fi eforturile de dezvoltare, fondarea școlilor, construcția drumurilor, stabilirea relațiilor externe și politică globală.

După ce voi sublinia câteva momente importante, aș dori să mă concentrez asupra celor care se reflectă în zilele noastre, bazându-mă pe  în special pe problemele cu care ne-am confruntat în acea perioadă.

Obiectivul fundamental al lui Abdulhamid poate fi considerat ca un efort de a consolida prin politica de echilibru între puterile imperialiste  imperiul care deja se prăbușea. Sultanul pe care îl numeau ”om bolnav” și-a consacrat toată viața  luptei împotriva actorilor externi  și actorilor interni aflați în cooperare pentru a ține în viață Statul Otoman. De aceea, el s-a confruntat cu multe acuzații nedrepte și nemeritate. Se știe că Comitetul pentru Unitate și Progres, care l-a acuzat de despotism,  după ce a venit la putere a pus în aplicare practici mult mai represive. Pe de altă parte trebuie să menționăm și eforturile evreilor sioniști de a înființa pe teritoriul otoman cu sprijinul Angliei un stat israelian.

Kâtip Çelebi, un enciclopedist otoman, la fel ca și Ibn Khaldun, pune în paralelă statele și natura umană. Potrivit lui Katip Çelebi, Statul Otoman a lăsat demult în urmă copilăria, tinerețea și maturitatea și a ajuns la bătrânețe. Însă precum medicii  prelungesc viața bolnavilor, astfel și   conducătorii învățați și competenți pot îndepărta momentul final inevitabil și, din acest motiv, afirmă Çelebi, conducerea Statului Otoman trebuia predată  unui om perspicace.

Sultanul Abdulhamid poate fi considerat drept acest om înțelept descris de Katip Çelebi. Însă spiritul timpului se schimbă. Epoca Imperiilor s-a încheiat. Statul Otoman nu a fost unicul imperiu care a părăsit scena istoriei la începutul secolului al XX-lea. Imperiul Rus și Imperiul Austro-Ungar dispar din istorie odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.  Se poate spune că odată cu încheierea celui de-al doilea război mondial părăsește scena și Imperiul Britanic.

Reflectarea trecutului în prezent

Poate că primul lucru care trebuie subliniat din punctul de vedere al amprentelor istoriei asupra prezentului sunt relațiile stabilite de Abdulhamid la nivel global și interesul manifestat față de musulmanii din întreaga lume. Este posibil să vedem monumente lăsate de Abulhamid în mai multe regiuni din Japonia până în China, din Africa până în Orientul Mijlociu și Europa. Printre toți sultanii otomani, Abdulhamid, probabil, în ciuda tuturor imposibilităților statului, a lăsat cele mai multe monumente în cea mai largă regiune. Amprentele lăsate de Abdulhamid provin cel mai mult din eforturile depuse pentru protecția / salvarea Statului și rezultatele  acestora.

Detronarea lui Abdulhamid printr-o lovitură de stat poate fi considerată, din perspectiva rezultatelor, drept punctul culminant al tradiției de puciuri printre cele realizate și finalizate cu succes până atunci .

Lupta dintre tradiția subversivă a Unioniștilor, arhitecților interiori ai puciului,  și tradiția democratică care a urmat cu Menderes, Ozal și Erdogan a continuat de-a lungul istoriei Republicii. În perioada guvernării partidului Justiției și Dezvoltării tradiția pucistă a slăbit considerabil iar adoptarea sistemului prezidențial a atenuat-o definitiv.

Cele făcute pentru a–l detrona pe Abdulhamid, în special activitatea unioniștilor au  lăsat moștenire practicile prin care poporul nu observă evoluțiile, elementele interne precum inteligența, mass media, birocrația  și armata cooperează cu elementele externe, se desfășoară procesele grave împotriva națiunii și statului, ca rezultat al acestei cooperări. 

Evoluțiile cu care s-au confruntat  Menderes, Özal, Erbakan și Erdoğan sunt continuarea acestor procese care s-au încheiat cu succes în trecut.

Personalitatea lui sultan Abduhamid a fost într-un sens demonizată și prezentată opiniei publice interne și externe, ca fiind o sursă a tuturor relelor, faptul care a generat o percepție că toate  problemele vor dispărea dacă ea s-ar fi înlăturată. Această practică de a prezenta o persoană drept o sursă a tuturor relelor a continuat și în perioadele de guvernare a lui  Menderes, Özal și Erdoğan.

Regrete, Lipsă de rușine

Unii intelectuali, care au văzut evenimentele care au urmat după detronarea lui Abdülhamid, și-au exprimat regretele. Cel mai cunoscut dintre aceștia este Rıza Tevfik care a dedicat o poezie lui Abdulhamid în care își mărturisește regretul profund.Vă prezint doar un vers din această poezie:

”Atunci când istoria îți va aminti numele,

Îți va da dreptate, Marele Sultan,

Noi am fost acei care te-am calomniat pe tine,

 Cel mai drept sultan al secolului”

Cu toate acestea, este greu de spus că acest regret este o tendință larg răspândită în rândul intelectualilor și birocraților otomani. După cum a declarat Kemal Tahir, acești intelectuali și birocrați au intrat în procesul de occidentalizare pentru a salva Imperiul Otoman. Însă deși au văzut căderea statului, nu au părăsit această idee.

Kemal Tahir a spus: ”Ei într-un sens au mers până la trădare. Dacă ne uităm din acest punct de vedere intelectualii și birocrații au întâmpinat prăbușirea din 1918 ca un fel de destin inevitabil.



Ştiri din aceeaşi categorie